Biblioteca județeană Tulcea poartă azi numele renumitului poet tulcean, de orgine bulgară, Panait Cerna. Aceast se află în zona centrală, pe strada Isaccei, lângă Parcul Personalităților. Aceasta funcționează din anul 1984 într-un spațiu generos pentru o bibliotecă de interes județean, desfășurat pe o suprafata de 3500 mp în total, cu trei nivele, scară în spirală și grădina interioară, plus ascensor pentru carte. În prezent, biblioteca deține peste 330.000 unităti biblioteconomice (cărți, periodice, documente audiovizuale și electronice, manuscrise, cărți poștale ilustrate, alte documente), cu caracter enciclopedic, organizate în colecții uzuale (ale sectiilor de împrumut la domiciliu), de bază (pentru studiu la sălile de lectura) și speciale, destinate conservarii, cercetarii și documentării (manuscrise, documente din arhive personale și corespondență, fotografii, carte bibliofila, carte cu autograf și dedicatii, s.a.).

Biserica este situata pe str. Eroilor nr. 30, in apropierea Cimitirului Eroilor si in mijlocul cartierului „Comorovca”, intre strazile Lupeni, Eroilor, Libertatii si Cimitirul Eroilor. Biserica veche a fost ridicata in 1847. Cat despre biserica actuala, aceasta a fost zidita in 1888-1898, fosta filiala a parohiei Sf. Nicolae pana in anul 1943, sfintita in noiembrie 1898. Biserica a fost construita din caramida, la staruinta preotului rus Patapie Lebedov, care a indemnat la strangerea fondurilor si asigurarea obiectelor de cult, aduse din Ucraina. Forma este de cruce cu doua turle, din care una adaposteste clopotnita cu patru clopote returnate in 1935 la atelierele Patriarhiei din Bucuresti cu contributia financiara a primariei orasului, in timpul parohului Gh.Racovita. Initial, biserica avea usi laterale, in dreptul stranilor, obturate dupa cutremurul din 1977. Pictura murala a fost realizata in anul 1932 de Geo Cardas (s-a pastrat numai pictura de la catapeteasma), fiind refacuta in 1950 si intre 1983 – 1985 de Victor Negoi 1983-1985, in timpul preotului Lazar Victor. In curtea bisericii este inhumat primul protoiereu al Tulcei, pr. Gheorghe Rascanu, rasplatit cu “Ordinulu Steaua Romaniei si Corona Romaniei”, decedat la 29 ianuarie 1896. Fiica majora a protoiereului, Ecaterina, nascuta in anul 1867 in Ismail-Basarabia, s-a casatorit in 1889 cu institutorul Brutus Cotov (d. 8.01.1940 in Constanta). Cealalta fiica a protoiereului, Maria, nascuta tot in Ismail, in anul 1871, s-a casatorit in 1890 cu Ion. D. Magura, fiul minor al preotului „Dimitre Constantinescu dis si Magura” si al Mariei. Aici este inmormantat si Nichifor de Carpat, ultimul intaistatator al Mitropoliei de Tulcea, decedat in noaptea de 29 spre 30 iulie 1893. Sursa: prof. Lelia Postolache via tulcealibrary.ro

Frumoasa biserică este situată pe Str. Concordiei, fiind înălțată cu contribuția armenilor tulceni, proveniți din Armenia Apuseană, dar și a negustorilor aflați în trecere prin oraș. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1882, pe locul unde existsa un mic paraclis încă din 1830. Locul pe care s-a ridicat biserica a fost donat de familia Garabetian iar lucrările de construcție au durat trei ani și au fost începute sub coordonarea fruntașilor comunității armene, Hampartum Garabetian, Simon Meldovian și Mihram Caragcian.  Alegerea hramului nu a fost întâmplătoare, patronul spiritual, Sf. Grigore Luminătorul, fiind cel care a adus lumina creștinității în Armenia și datorită sprijinului căruia, regele armean Tiridates a adoptat creștinismul în anul 301, Armenia fiind primul stat în care acesta devine religie oficială.

Biserica „Buna Vestire” a fost clădită între anii 1848-1854 în timpul mitropolitului Dionisie, cu piatră și mortar în stil neoclasic grecesc, de comunitatea greacă din Tulcea, pe baza planului întocmit de arhitectul Ștefan Dopron.  Biserica actuală a fost clădită pe locul unui mai vechi locaș din lemn cu hramul „Sf. Nicolae”, patronul navigatorilor și negustorilor greci sosiți la Tulcea după 1829. Pe frontispiciul turnului-clopotniță, construit din cărămidă după 1900, sprijinit pe coloane ionice și dominat de ochiul Providenței, stătea scris: „Cu dragoste, de la enoriașii tăi, Doamne!”.  Biserica a fost inițial pictată între anii 1854-1857.

Biserica „Sf.Paraschiva” de pe strada Gloriei a fost construită în anul 1857, prin contribuţia comunităţii ruşilor-lipoveni de rit străvechi şi cu sprijinul Imperiului Otoman.  Biserica păstrează în arhiva sa actul original prin care înaltele autorităţi otomane îngăduiau construirea acestui lăcaş, impunând dimensiuni exacte (lungimea 40, lăţimea 20 şi înălţimea de 28 de coţi), să nu fie, cu alte cuvinte, mai înaltă decât minaretul moscheii, dar, în acelaşi timp, hotărând dreptul exclusiv de proprietate şi libertate a practicării cultului.  Declanşarea Primului Război Mondial în 1914 și mai ales preluarea puterii de către bolșevici în Rusia au întrerupt definitiv posibilitatea venirii preoţilor din Rusia. Probabil că acesta este motivul pentru care unele biserici nu au avut altar. Tot din această perioadă, enoriaşii bisericilor de rit străvechi au început să fie cunoscuţi şi sub numele de „bezpopovţi” (fără preot). Un fapt elocvent este cazul preotului rus Alexandru, care a fost înmormântat în anul 1886 în curtea Bisericii „Sfânta Parascovia” din Tulcea.  Actualmente, biserica se află sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe Ruse de Rit Străvechi.

În anul 1846, odată cu înfiinţarea Mitropoliei lipovenești de la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa), majoritatea rușilor-lipoveni prigoniți au acceptat ierarhia şi preoţii, cu excepţia unor grupuri care au refuzat hirotonisirea, preferând să-şi recruteze preoţii direct din Rusia. În nordul Dobrogei, forţa spiritualităţii lipovenești sub stăpânirea otomană este dovedită de supraviețuirea episcopiilor din Slava şi Tulcea, păstoare a mai multor biserici ridicate de „popovţi” (cu preoți) şi „bezpopovţi” (fără preoți), precum și a celor două mănăstiri de rit vechi - Uspenia şi Vovidenia. După anul 1917, practica aducerii preoților din Rusia a devenit aproape imposibilă, datorită încordării relaţiilor româno-ruse în contextul Primului Război Mondial, astfel încât numeroase comunităţi lipovenești au rămas fără păstorii credinţei. În orașul Tulcea, în vechea mahala lipovenească de pe dealul Monumentului, există biserica cu hramul „Înălțarea Domnului” a credincioșilor ortodocși de rit vechi, cunoscuți și sub denumirea de „staroveri” (de credință veche). În ziua de 3 mai 1920 a fost sfințit locul acestei biserici și a fost pusă piatra de temelie de către episcopul eparhial Nicodim, împreună cu preotul Vikul și diaconul Ignatie.  Construcția bisericii a fost realizată prin contribuția enoriașilor ruși-lipoveni din mahala, care își doreau să slujească cu preot, și a durat până în primăvara anului 1921. Însă lucrările de construcție, până la finalizarea lor, au fost oprite de câteva ori de către autoritățile locale, din cauza reclamațiilor primite din partea vecinilor opozanți de la Biserica „Sfânta Paraschiva” de pe strada Gloriei (construită încă din anul 1857) sau, cum i se mai spunea, „biserica fără preot”, având acum orientarea de Novozâbkov, Rusia.  În ziua de 23 mai 1921 a fost sfințită biserica cea nouă „Înălțarea Domnului”. La slujba de sfințire au participat episcopul eparhial Nicodim împreună cu alți doi episcopi din Rusia și un sobor de 9 preoți și 6 diaconi, precum și mulți credincioși tulceni și din alte localități. De atunci biserica se află sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi din România, orientarea de Fântâna Albă (actualmente în Ucraina), organizată într-o Mitropolie cu sediul la Brăila - Mitropolia Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, recunoscută oficial de către statul român din 1946.

Biserica „Sf. Ioan Teologul”, situată pe strada Mihai Eminescu din Tulcea, a fost construită de credincioșii ruși-lipoveni în anul 1868, în cartierul Comorovca, după ce a fost obținută aprobarea din partea administrației otomane. Din punct de vedere arhitectural, lăcașul de cult are un fronton care îi marchează intrarea de pe fațada principală. Turla este dominanta verticală ce stă așezată pe axa principală verticală. Apar și elemente neoclasice, precum coloanele și bosajele mai mari sau mai mici ale zidăriei aparente.

Ucrainenii din Tulcea sunt în principal urmașii vechilor cazaci ce și-au văzut desființată patria, Sicia Zaporojeană, în 1775 și au încercat refacerea ei în 1813 în zona Dunăvățului (Sicia Transdunăreană). Biserica cu gramul „Schimbarea la Față”, cunoscută și ca Biserica Ucraineană, întrucât este ridicată între 1872-1882 de rușii (ucrainenii) ce își aveau mahalaua aici, pe locul unei bisericuțe mai vechi, din 1833. Casa veche, rămasă stingheră în apropiere, la intersecția străzii Mici cu strada Păcii, este Casa Parohială a Bisericii Ruse, construită în anii 1940-1941.

Biserica este situată chiar în centrul orașului, pe Strada Păcii, fiind cunoscută printre localnici drept „Biserica cu Ceas” sau „Biserica bulgărească”. Aceasta a fost clădită în 1852 de comunitatea bulgară și ctitorită de Beiul Dumitrache Teodorof, Stefanache Teodorof și Hagi Veliu, primul și ultimul avându-și pietrele tombale în curtea bisericii. Clopotnița a fost ridicată în stil gotic în anul 1857. Merită spus că frumosul locaș și întreaga suprafață de 5000mp au rămas prin compensație de la comunitatea bulgară odată cu schimbul de populație din 1940. În anul 1942 deținea 5 imobile și 2 locuri virane. Biserica deține icoane pictate de Cardas, monahul Sofonie, Hiriciaschi, D.Stanislavov, N.Pavlovici, Hotinci Ivan și zugravul Iorgu Nicolae, pictate in ulei pe lemn și achiziționate între anii 1860-1899.

Era numită pe vremuri Biserica Mocănească, ridicată în 1876 de mocanii prislăveni, în timpul în care Catedrala Sf. Nicolae a fost închisă, din ordinul stăpânirii turcești. Credit foto: Lelia Postolache & Felix Lucian Neculai

Impresionanta biserică este situată pe Strada Traian și a fost înălțată pe locul celei vechi din 1872, împreună cu școala din apropiere, de coloniștii germani veniți din localitatea Malcoci și stabiliți în Tulcea. Actuala stradă Mircea Vodă din fosta mahala germană purta numele de Strada Nemțească.

Clădirea a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind cumpărată în anul 1932 de Camera de Comerț și Industrie Tulcea, instituție ce funcționa din anul 1909. Viața comercială intensă determină cerințe de credit comercial și de informare specializată, drept urmare se deschid noi instituții bancare, iar Camera de Comerț funcționează ca birou de informații comerciale.

Casa Avramide este o componentă a Complexului Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord-Dobrogean ce aparține de Institutul de cercetări Eco–Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea.  Această superbă casă, cunoscută printre tulceni și drept Casa Colecțiilor, a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea de către Alexandru Avramide, de etnie greacă. Acesta era un prosper întreprinzător local, ce deținea mai multe mori, ateliere, diverse spații comerciale, o fabrică de cherestea, dar și mai multe suprafețe agricole. Despre Alexandru Avramide se știe că sosea în orașul Tulcea în mijlocul secolului al XIX-lea, fiind determinat de o puternică ambiție și tenacitate, care mai apoi aveau să facă din acesta unul dintre cei mai bogați oameni din întreaga regiune. În apropierea anului 1890, Avramide a reușit să aducă în zonă doi meșteri italieni, cărora le-a încredințat toate cele necesare pentru construirea casei pe care o visa asemenea unui simbol al prosperității familiei. Din acel moment și până când edificiul a devenit cea mai frumoasă construcție din oraș nu a mai trecut mult timp. Amplasată chiar în centrul orașului Tulcea, fix lângă Biserica Sfântul Nicolae, casa considerată de lux se remarca în special prin încăperile de la nivelul inferior. Acestea sunt decorate cu stucatură pictată, plafoane pictate și beneficiază de uși în două canate, două fațade principale, iar la una dintre acestea se poate observa o scară impunătoare realizată din mozaic confecționat din marmură. După anul 1944, casa a fost transformată în sediul Comitetului Democratic Grec, iar de la data de 14 noiembrie a anului 1949 a fost semnat actul prin care a luat naștere Muzeul „Delta Dunării”, care s-a deschis în mod oficial abia pe 1 mai 1950. Muzeul ocupa două camere din întreaga clădire și deținea în patrimoniul său 872 de materiale complementare sau obiecte. Între anii 1952-1953 în același imobil și-a desfășurat activitatea Inspectoratul Școlar al județului Tulcea. Pentru ca abia din anul 1957 să aibă loc primele reorganizări ale muzeului. Din anul 1959 la demisolul clădirii a funcționat o secție specială de arheologie și etnografie, însă aceasta a fost închisă în anul 1962. Din anul 1964 când au fost construite la demisolul clădirii bazinele pentru acvariu, împreună cu alăturarea unei colecții formate din 1500 de piese biologice, plus un ierbar voluminos, casa a funcționat în complexitatea sa drept muzeu de științe ale naturii. Recent edificiul a fost reabilitat printr-un proiect denumit „Restaurarea și Reabilitarea a două clădiri de patrimoniu din municipiul Tulcea incluse în circuitele turistice regionale” oferind în ziua de astăzi printr-o expoziție modernă, principalele elemente istorice ale orașului Tulcea, dar și ale familiei Avramide. Tot aici sunt puse în valoare perfect diverse obiecte de patrimoniu provenite din colecțiile Institului de Cercetări Eco–Muzeale „Gavilă Simion” Tulcea.

Casa Borș se află în zona istorică a orașului, la câțiva pași de Catedrala „Sf.Nicolae”, de Teatrul „Jean Bart”, de Casa Avramide și de alte clădiri de patrimoniu. Ștefan Borș, fostul proprietar al acestei frumoase case, ridicată în anul 1905 și reabilitată recent, s-a născut în anul 1858 în Neamț. După absolvirea studiilor superioare la București s-a întors în județul natal unde și-a început activitatea profesională fiind copist în Biroul circumscripției de lucrări publice din Piatra-Neamț. În anul 1883, ca tânăr inginer și antreprenor, a realizat diverse lucrări de infrastructură în Iași.  Destinul a făcut ca la vârsta de 26 ani, în 1884, să se mute la Tulcea, preluând conducerea Serviciului Tehnic al Județului, instituție pe care a condus-o cu profesionalism timp de patru ani. Șase ani mai târziu, în 1894, având 36 de ani, a devenit primarul municipiului Tulcea; la fel și-n 1906 și 1911. Cariera sa politică a continuat ca senator în Parlamentul României.  În cei 43 de ani petrecuți aici, ca antreprenor, inginer sau om politic, în Tulcea s-au construit prin implicarea sa directă 14 școli, 12 biserici, 3 cazărmi, 3 spitale, un teatru, o sală de conferințe și Palatul Pescăriilor. De asemenea, a reabilitat Palatul Administrativ, fostul Conac al Pașei și actualul Muzeu de Artă, a realizat cadastrul orașului, a racordat populația la rețeaua de apă și energie electrică, a construit străzi cu trotuare pavate și multe altele.  Ștefan Borș s-a stins din viață pe 7 iunie 1928, când orașul era în pline pregătiri pentru serbările prilejuite a 50 de ani de la realipirea Dobrogei de statul român. El este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Tulcea alături de prima sa soție și de unul dintre cei șapte copii pe care i-a avut.  În acest frumos imobil se spune că a locuit până în 1921 când a vândut proprietatea Băncii Dunărea. Din 1968 clădirea a devenit sediul Comenduirii Garnizoanei Tulcea sau Casa Armatei cum era cunoscută de mai toți tulcenii. Clădirea a fost reabilitată recent și merită admirată, chiar dacă nu poate fi vizitată.

Clădirea de pe str. Progresului (fosta str. Sf. Nicolae, la nr. 14, colț cu str. Ștefan cel Mare, la nr. 4), care s-a aflat la începutul sec. al XX-lea în proprietatea lui Haim și David Feimblat, a avut destinația de locuință la etaj și spațiu comercial la parter, organizare păstrată și după naționalizare. Aici au funcționat de-a lungul timpului magazinele „La Brăileanul” și S.A. Talpa – de încălțăminte, „La Rampa Podgorenilor ” – de băuturi, cele de comerț mixt ale OCL-ului, dar și atelierele Cooperativei Unirea. Sursa informatiilor si a fotografiilor: https://mistereledunarii.wordpress.com/2016/07/26/casa-fantomelor-de-spioni/

Casa Elvețiană din Tulcea este fostul sediu al Consulatului Austriac, menționat ca atare la 1864, fiind construită pe strada 9 Mai (fosta Paul Stătescu). Este extrem de diferită în peisajul locului, unică în tot peisajul tulcean prin arhitectura ce amintește atât de specificul german, cât și de cel dobrogean. Din păcate, clădirea este astăzi într-un stare avansată de paragină. Însă merită menționată pentru a conștientiza cât de diferit și cosmpolit era cândva Municipiul Tulcea.

Imobilul a fost constuit în anul 1866 de Lazăr Lazarov. În 1927 a fost cumpărat de Nicolae Georgescu, avocat, deputat și senator în perioada interbelică din partea Partidului Național Țărănesc. În 1932, la parterul clădirii, erau birourile oborului de cereale și ale târgului de vite din Piața Sfântu Gheorghe. Din anul 1950 aici au funcționat SANEPID-ul și mai multe magazine. În prezent clădirea este în proprietatea moștenitorilor lui Nicolae Georgescu, iar la parterul construcției funcționeaza o farmacie. Mai multe detalii despre povestea acestei case istorice vă invităm să citiți pe https://mistereledunarii.wordpress.com/2021/04/27/misterele-dunarii-top-10-locul-07-cea-mai-veche-casa-din-tulcea/

Imobilul a fost construit în a doua jumătate a sec.XIX de comerciantul grec Ilie Lichiardopol, de aici și numele. După 1940, Teodor Lichiardopol, moștenitorul de drept, vinde imobilul Ministerului Instrucției Publice ca local de școală. Din relatările unor notabilități tulcene, în salonul cu pictură murală de la etajul clădirii au fost semnate, la 18 noiembrie 1878, actele de preluare a Dobrogei de către autoritățile românești. Din păcate, clădirea este astăzi o ruină.

Casa a fost construită în perioada 1870-1875, iar din anul 1929 a intrat în proprietatea lui Constantin Motomancea, profesor de matematică și director al liceului care astăzi poartă numele ,,Spiru Haret”, deosebit de implicat în viața socio-culturală a orașului. Imobilul a fost naționalizat în anul 1950, aici funcționând pentru o perioadă Poliția Tulcea. Din fericire, chiar dacă în prezent găzduiește un cabinat notarial, această casă a fost recent reabilitată și poate fi admirată și fotografiată de la stradă.

Situată pe Strada Isaccei, în zona centrală a orașului, din nefericire, Casa de Cultură a Sindicatelor din Municipiul Tulcea nu mai este de ceva vreme dedicată doar culturii și artelor. Este o instituție care își desfășoară activitatea într-una dintre cele mai importante clădiri din oraș și care, deși prin construcție nu a fost destinată acestui scop, își închieriază spațiile pentru baruri, magazine, agenții de turism și multe altele. Ca tulceni, ne punem speranța că și această clădire va fi renovată într-un viitor cât mai apropiat și reorganizată în ceva mult mai benefic atât pentru comunitatea locală, cât poate și pentru turiști.

Catedrala din Tulcea a fost construită pe locul unde românii din satul Beștepe ridicaseră o bisericuță din lemn. Piatra de temelie a actualei biserici a fost pusă în 1862 de către Mitropolitul Dionisie al Durostorului, pisania de la intrare stând drept mărturie: „Acest sfânt lăcaş cu patronul Sfântului Ierarh Nicolae, din oraşul Tulcea, s-a clădit în anul 1865, în timpul stăpânirii turceşti, alături de vechea bisericuţă”.  Frumoasa catedrală are o înălțime de aproximativ 30m, fiind în formă de cruce şi urmând stilul bizantin cu trei turle. Este construită din piatră şi cărămidă, tencuită în exterior, învelită cu tablă galbanizată şi pictată în interior în ulei. Tavanul este format din 15 bolţi, sprijinite pe 8 stâlpi masivi, din cărămidă şi piatră.  Pictura în stil renascentist a fost executată, în 1905-1906, de pictorul-profesor D. Marinescu, de la Școala de Arte Frumoase din Bucureşti.

În 1931, pe strada Carol (în prezent Strada Gării) a fost construită clădirea cinematografului Select, după planurile arhitectului G. Alois din Galați, proprietatea fraților Scultety în asociație cu comerciantul David Feimblat. În 1935 cinematograful devine în totalitate afacerea familiei Scultety, prin retragerea partenerului, care își vinde partea pentru suma de 800 lei. Pentru a pune în funcțiune cinematograful, întreaga aparatură a fost procurată de la firma „S.A. Siewens & Shuckert”, reprezentanța societății „Klang film” din Berlin.  Cinematograful, care avea o capacitate de 600 de locuri, a fost exploatat de frații Scultety și după naționalizarea din 1948, prin contract încheiat cu primăria. Afectată de cutremurul din 1977, clădirea cinematografului, redenumit „7 Noiembrie”, a fost reparată, ocazie cu care s-au făcut mai multe modificări care au determinat reducerea numărului de locuri la 380. Cu aceeași ocazie, intrarea a fost mutată în partea opusă, pe strada Isaccei, care devenise arteră centrală a orașului. În anul 1990 i s-a redat numele „Select”. În prezent, aici funcționează „Clubul Oblivion”. Credit foto: https://mistereledunarii.wordpress.com/2014/02/16/select-de-tulcea/

Colegiul Dobrogean „Spiru Haret” este cea mai veche instituție de învățământ secundar/liceal din județul Tulcea. Instituția a fost înființată la data de 14 noiembrie 1883 ca „Gimnaziul Real de Băieți”. În 1897 acesta s-a transformat în liceu. Primul sediu al Gimnaziului a fost clădirea construită între 1864-1867 de Ahmed Rezim Paşa, muteshariful sangeacului Tulcea. Imobilul se afla puţin mai jos de actualul corp C al liceului. În 1902, Spiru C. Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, semnează actul ce menționează lucrările de construcție a primului local al celei dintâi școli secundare din Dobrogea.  În perioada 1925-1926 se construieşte, din colecta publică iniţiată de Constantin Motomancea (directorul liceului pe atunci), actualul corp de nord al clădirii, avându-l ca arhitect pe C.Hârjeu. Între anii 1926-1927 se ridică corpul central, după planurile arhitectului Gh.Brătescu. Între 1970-1971 se ridică și aripa de sud a liceului.  E bine de știut că în anii 1903-1941 instituția a purtat denumirea de „Liceul Principele Carol”. În anul 1971 i s-a atribuit numele ilustrului matematician și ministru al învățământului Spiru Haret. Din 1996 liceul se numește Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”, fiind una dintre cele mai impresionante clădiri din tot Municipiul Tulcea.

Imobilul a fost construit în anul 1868, fiind comandat de guvernatorul Sangeacului Tulcea, Ismail Bey Pașa, ca sediu pentru liceul turcesc. Clădirea a fost ridicată prin prestațiile locuitorilor și cu sprijinul bănesc al cerchezilor stabiliți în oraș, care fiind scutiți o vreme de dări, au oferit bani pentru construirea ei. După plecarea forțată din oraș a lui Ismail Bey Pașa, clădirea a rămas un timp neutilizată și apoi a fost transformată în cazarmă. Din 1878, localul a fost folosit ca sediu al Primăriei Tulcea și din 1968 al Sfatului Popular al orașului Tulcea. În ultimii ani clădirea a adăpostit sediile unor firme, cea mai recentă fiind Deltacons. Ca și-n cazul fostei școli turcești, sperăm că și această clădire istorică să fie reabilitată și valorificată în scop cultural-turistic.

Școala turcească a funcționat pe lângă Geamia Aziziye, fiind inaugurată în anul 1863, în timpul sultanului Abdulaziz. Clădirea a fost construită în stilul arhitectural specific perioadei, cu parter, etaj și acoperiș cu olane. În această zonă se afla mahalaua turcească, aici fiind situate principalele edificii publice ale orașului, devenit reședință de sangeac: geamia, conacul pașei, bazarul, portul și altele. Ne punem speranța că această clădire istorică își va recăpăta strălucirea și importanța de altă dată.

Clădirea care adăpostea cândva fosta fabrică de mezeluri Teodorof „Cireșica” are o istorie îndelungată, care pornește încă din martie 1879. În acel an, clădirea aceasta a adăpostit sediul Consulatului Otoman din Tulcea, iar aici a fost găzduit primul consul otoman din istoria orașului – Paul Naum Efendi. Alegerea unei clădiri pentru a adăposti Consulatul Otoman nu a fost ușoară deoarece trebuia să fie într-o zonă considerată „relativ” neutră a orașului, care să fie lipsită de aroganță, dar cu ștaif și să fie accesibilă comunității turcești. Clădirea a adăpostit cândva acareturile defterdarului tulcean, iar la vremea aceea era o casă cu etaj, cu balcoane din lemn și sticlă, ceva foarte frumos și privitor. Ușa imobilului era o poartă monumentală, o adevărată operă de artă tipic otomană, din care s-a mai păstrat și azi fundația din zidărie de piatră cu nisip și var hidraulic. În anul 1902, Paul Naum Efendi este înlocuit de Dimitraki Teododosyadi Efendi, care rezistă în funcția de consul până la începutul Primului Război Mondial. El este și cel care reface total aspectul clădirii. Pentru fațada clădirii angajează un meșter levantin, specialist în combinarea mai multor stiluri arhitecturale (neoclasic, baroc, gotic otoman). Toate aceste schimbări au loc în jurul anului 1913, atunci când clădirea devine una de referință pentru tot orașul. După terminarea Primului Război Mondial, imobilul a avut mai mulți proprietari. Ultimul a fost Fany Ellman înainte ca statul să confiște clădirea și să o dea Societății Anonime Române „Praga”, care fabrica mezeluri și conserve de carne. În Tulcea, această societate era reprezentată de către Ioan și Virginia Teodoru. În anul 1948 clădirea care fusese transformată în fabrică este naționalizată și o să primească denumirea „Delfinul”, însă cea mai frumoasă casă din Tulcea avea să ajungă, în anul 1949, o cârciumă de cartier, atunci când primește și numele de „Cireșica”, care o să rămână mult timp în mentalul colectiv. După Revoluția de la 1989, casa a fost închiriată unei firme de reparații utilaje frigorifice, apoi a fost vândută chiriașului cu suma de 149.000 de lei. În cele din urmă a ajuns în proprietatea unui dezvoltator imobiliar din Tulcea care nu a întreprins nicio acțiune pentru a o repara sau restaura. În tot acest timp, imobilul s-a degradat constant. În noiembrie 2020, Casa „Cireșica” a fost cumpărată de Ion Luchian din dorința de a fi reabilitată. Credits: https://dobrogealive.ro/o-cladire-monument-istoric-din-tulcea-va-fi-restaurata-istoria-tumultoasa-a-casei-ciresica/

Imobilul, aflat pe str. 9 Mai, nr.4, înscris în Lista Monumentelor Istorice (cod TL-II-m-B -05972), a fost construit în preajma anului 1911, în stilul neoromânesc. Comanditarul acestuia a fost Alexandru Calafeteanu, profesor din Tulcea, care l-a avut în proprietate până în anul 1947. În perioada 1958-2005 a îndeplinit câteva funcțiuni publice: Casa Pionierilor, spațiu aflat în administrarea Muzeului „Delta Dunării” Tulcea, destinat inițial colecției de artă plastică și ulterior celei de artă populară și etnografie. Clădirea a fost retrocedată în anul 2005 urmașilor lui Alexandru Calafeteanu, iar în prezent este locuință privată.

Clădirea gării a fost construită în anul 1972, fiind una dintre cele mai deosebite clădiri din Municipiul Tulcea. Aceasta a fost realizată după planurile arhitectei Irina Rosetti. Special la Gara din Tulcea este planul ei tri-lobat, care preia direcțiile celor trei axe care duc spre clădire; firul fluviului, linia falezei și drumul dinspre centrul orașului. Clădirea cu aspect de ambarcațiune a fost concepută ca o morișca formată din trei arce – trei jumătăți de bărci care dau impresia călătorului de pe vapor că această clădirea se rotește. Cladirea adaposteste sala de asteptare, casele de bilete, biroul de informatii, magazia de bagaje de mana si biroul sefului de gara. Statia are 4 linii (in lungime de cca 300 m fiecare) si 3 peroane. In 1990 trenurile de calatori ce plecau si soseau de aici aveeau 11 vagoane (acceleratul de Bucuresti) sau 9 vagoane (personalele si cursele de Constanta). Aici veți putea admira și o frumoasă locomotivă de epocă cu aburi într-o stare foarte bună.

Geamia Azizyie din Tulcea a fost construită în anul 1863, în timpul domniei sultanului Abdul Aziz, căruia îi este dedicată şi de la care îi provine numele. Este una dintre cele mai mari geamii construite de către Imperiul Otoman pe teritoriul Dobrogei, din piatră cioplită cu o grosime de 85cm. Frumoasa construcție are în dotare un număr impresionant de ferestre (32), amplasamentul lor fiind de 18 în zona superioară şi asigurând iluminarea naturală pentru terasa interioară ce împrejmuieşte geamia pe trei laturi şi un număr de 14 ferestre în zona inferioară. De la început, pe lângă geamie a funcţionat o şcoală turcească, care îşi avea sediul în imobilul din (actuala) str. Independenţei nr.4, existent şi astăzi. Minaretul geamiei, vizibil și în zilele noastre, datează din anul 1897, când a fost reconstruit din fonduri puse la dispoziţie de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Din initiativa autoritatilor locale si cu sprijinul „Societatii Cultul Eroilor”, in anul 1938 se constituie un comitet in frunte cu colonelul V. I. Rata, prefect de Tulcea si comandant al Regimentului 33 Infanterie, pentru ridicarea unui osuar „in care sa se adaposteasca osemintele risipite pe campurile si cimitirele din Moldova si mai tarziu cele adunate pe campurile de lupta din Dobrogea, Carpati si Marasesti care sa serveasca si de monument simbolic generatiilor de azi si viitoare”, dupa cum se arata intr-un raport catre rezidentul regal al Tinutului Galati, 30. Lucrarile de deshumare s-au facut sub grija generalului Gh.Avramescu, comandantul Diviziei 10 in cadrul careia au luptat tulcenii din Regimentele 33 si 73 Infanterie. Timp de o luna de zile, generalul a cutreierat toate locurile in care se odihneau ramasitele eroilor tulceni, in timp ce Comitetul de la Tulcea, in frunte cu lt. Col. Vasile I. Rata lucra cu straduinta la construirea osuarului din Tulcea. Osuarul eroilor a fost amplasat in cimitirul eroilor din primul razboi mondial in care isi vor gasi odihna de veci si eroi din cel de-al Doilea Razboi Mondial.  Initiativa amplasarii unei porti din stejar sculptata la intrarea in cimitir si a unei troite monumentale a apartinut Regimentului 33 Infanterie, care, la 13 octombrie 1934, sarbatorea o jumatate de veac de existenta. O contributie de seama la realizarea acestor opere sculptate l-a avut corpul profesoral din Tulcea, in frunte cu profesorul Grigore Musculiu. Una din cele patru troite de lemn din curtea cimitirului, cu inscriptia „In amintirea eroilor nostri care si-au sacrificat viata pe altarul patriei”, a fost executata de Ecaterina Heresteanu, profesoara la Liceul industrial de fete din Tulcea. Mausoleul a fost ridicat in anul 1938 printr-o contributie de 700000 lei a cetatenilor din oras si de 1000 lei din partea prefecturii. Detaliile de constructie le regasim in procesul-verbal din 24 aprilie 1941 privind starea si inventarul mausoleului: „Noi N. Mateescu, Primarul orasului Tulcea, insotit fiind de dl Capitan Bistreanu Ion din Regimentul 33 Dorobanti si delegat al Garnizoanei Tulcea si dl. Ioan Caragheorghe, agent tehnic la Serv. Tehnic comunal, ne-am deplasat la Osuarul Eroilor pentru a inventaria constata starea mausoleului in conformitate cu prescriptiunile de sub cap. IV art. 32 al C. art.34 si 35 din Legea asupra Regimului Mormintelor si Operelor comemorative de razboi si am constatat urmatoarele: Mausoleul din orasul Tulcea, constructie monumentala inceputa in anul 1938 din initiativa unui comitet local adaposteste osemintele Eroilor regimentului 33 si 73 Infanterie. Mausoleul este construit din beton si caramida in mijlocul unui parc avand corp de garda, in fata cu troita si portal masiv la intrarea in parcul sau. Este imprejmuit cu gard din piatra cu coloane de beton si lanturi de fier. Osemintele eroilor sunt asezate in doua cripte laterale subterane, din piatra si beton, avand culoare de acces si orificii cu geamuri la cripte. Capela Osuarului, asezata la centru, are deasupra o turla din beton armat decorata cu ornamente in relief, iar in interior, picturi religioase in ulei. Deasupra criptelor, peste planseul de beton, acoperisul mascat din tabla este sustinut de coloane cu capitele si decorat cu creneluri. In general, constructia se prezinta in perfecta stare si este bine intretinuta, iar parcul este amenajat si ingrijit.

Piatra de temelie a fost pusă de însuși domnitorul Carol I cu prilejul vizitei din 17-18 octombrie 1879 la Tulcea. Pe pergamentul depus la baza fundației s-a scris atunci: „Anul 1879, luna octombrie, în șaptesprezece zile, de către Alteța Sa Regală Carol I, Domnul României, s-a pus această piatră fundament al a monumentului erigiat în orașul Tulcea, pe muntele Horei, în amintirea anexării Dobrogei de către România.” Execuția monumentului a fost încredințată sculptorului român George Vasilescu. Fondurile bănești necesare ridicării lucrării au provenit din colectă publică, prin grija „Ligii pentru propășirea Dobrogei” înființată în 1896 și condusă de Ioan Nenițescu și de arh. Grigore Tocilescu.  Monumentul dedicat reunirii Dobrogei cu România a fost conceput sub forma unui obelisc de 22m, având la bază un soclu cu două trepte surmontat de un piedestal. Obeliscul a fost făcut din granit de Ravenna, pe el aflându-se stema României înconjurată de lauri, iar sub aceasta două plăci de bronz ce aminteau evenimentul în cinstea căruia s-a ridicat monumentul, precum și data la care urma să fie inaugurat. De-o parte și de alta a obeliscului, pe niște postamente semicirculare, au fost fixate alte două elemente sculpturale impresionante - un dorobanț cu arma pe umăr și cu o goarnă în mână, simbol al ostașilor români, iar în stânga un vultur, element principal al stemei Țării Românești, simbol al curajului și zborului spre înălțimi. Ambele s-au turnat la Veneția, din bronz, în atelierul lui Munaretti.  Din cauza morții neașteptate a sculptorului, în noiembrie 1898, monumentul a rămas neterminat. El a fost continuat, în următorii doi ani, conform planurilor lui G.Vasilescu de către sculptorul Constantin Bălăcescu. Astfel, în noiembrie 1899 statuia dorobanțului a fost adusă la Tulcea și instalată, iar în 1900 a sosit și efigia vulturului.  Monumentul a fost inaugurat într-un cadru festiv, la 2 mai 1904, în prezența familiei regale. Primarul orașului, N. Comișani, s-a adresat atunci înalților oaspeți: „O dorință a Majestății Voastre a fost îndeplinită: falnicul Monument al reanexării Dobrogei s-a înălțat pe acea stâncă frumoasă desemnată de Majestatea Voastră. El va vorbi posterității de vitejia dorobanțului și a Marelui Căpitan, gloriosul nostru Rege”. Distrus în timpul Primului Război Mondial de trupele de ocupaţie, monumentul va fi refăcut în 1935 prin grija arhitectului G.T. Ionescu, șeful serviciului tehnic al orașului, după macheta aflată la acea dată la Muzeul Militar din București. Din lipsa fondurilor băneşti, cele două elemente sculpturale – dorobanţul şi vulturul – nu au mai fost realizate. Cu prilejul pregătirilor pentru sărbătorirea centenarului Independenţei de Stat a României încep şi lucrările de refacere a monumentului. Prin contribuţia tulcenilor şi a sculptorului Cristea Grosu, monumentul a fost realizat în forma iniţială și inaugurat la 9 mai 1977. RECOMANDARE: Vizitați acest loc la răsărit, dacă sunteți matinali, sau la apus, pentru a vă bucura de o panoramă impresionantă a orașului. Oferiți-vă aici câteva momente de liniște pentru a vă conecta cu adevărat cu atmosfera unui oraș încărcat de istorie.

Muzeul de Artă din Tulcea este găzduit într-o clădire în stil neo-clasic, ridicată între anii 1863-1865, ca palat administrativ al Sangeacului de Tulcea, denumit atunci și Conacul Pașei.  După intrarea Dobrogei în componența statului român, devine în 1878 sediul Prefecturii județului Tulcea, având la parter Tribunalul Județului, corpul Portăreilor și Curtea de jurați. Între 1950-1970, aici a funcționat Sfatul Popular Raional Tulcea. Devine într-un final sediul Muzeului de Artă pe 23 august 1982 și funcționează astfel de atunci. În total, muzeul deține șapte colecții principale: pictură modernă și contemporană (932 lucrări), sculptură modernă și contemporană (420 lucrări), icoane din secolele XVIII, XIX și XX (797 lucrări), grafică modernă și contemporană (4016 lucrări), plăci de gravură, unice în țară (400 lucrări), artă orientală din secolele XVIII și XIX (311 piese), artă decorativă din secolele XVIII, XIX și XX (139 piese). Nucleul de forță al colecției de pictură îl reprezintă lucrările perioadei de avangardă: Hans Mattis Teutsch, Max Hermann Maxy, Marcel Iancu, Corneliu Michăilescu, culminând cu cele 14 opere (10 de pictură, patru de grafică) semnate de cunoscutul artist de notorietate universală, Victor Brauner (pictor, sculptor și poet suprarealist născut la Piatra-Neamț). Cât despre patrimoniul statuar bogat al muzeului, acesta e constituit din 420 de sculpturi moderne și contemporane. Se remarcă prin valoarea deosebită lucrările artiștilor Ion Georgescu, Dimitrie Paciurea, Frederic Storck, Alexandru Călinescu, Oscar Han, Milița Petrașcu, Emilian Celine, Constantin Baraschi, Romul Ladea, Ion Jalea. Ghidul de vizitare poate fi descărcat de AICI sau scanând codul QR în muzeu!

Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Tulcea este găzduit astăzi în fostul sediu al Băncii Naționale a României – Agenția Tulcea. Clădirea este una dintre edificiile publice emblematice pentru municipiu, constituind, împreună cu alte construcții, exemple valoroase ale arhitecturii de forme naționale.  Construcția are la bază un proiect elaborat în 1924 și a fost ridicată în perioada interbelica (1924-1927), deci la finele epocii de manifestare a curentului național în arhitectura României. Acest edificiu public poate fi considerat un exemplar reușit al arhitecturii moderne, edificate pe valorile celei tradiționale, ce a marcat prima parte a secolului al XX-lea.  Patrimoniul Muzeului de Etnografie și Artă Populară reflectă, prin diversitatea colecțiilor, un model cultural unic generat de conviețuirea etnică dintre români și celelalte populații. Cele aproximativ 8600 de piese alcătuiesc un fond etnografic inestimabil decodificabil în cadrul colecțiilor de artă populară și port popular, etnografie, patrimoniu industrial și foto-document. Muzeul a fost recent reabilitat, renovat și redeschis și încântă privirile vizitatorilor cu colecțiile de ștergare, vase de metal, covoare și artă populară aromânească. De asemenea, muzeul găzduiește și expoziții tematice temporare!

Clădirea Administrației Pescăriilor Statului a fost ridicată între anii 1910-1914 de antreprenorii Ștefan Borș și Robert Flamm, la inițiativa lui Grigore Antipa, devenind unul dintre cele mai importante edificii ale orașului Tulcea la începutul secolului al XX-lea.  Clădirea a fost amplasată în Piața Mircea cel Bătrân, pe un teren aflat în proprietatea Primăriei Tulcea care, în schimbul Lacului Ciuperca, l-a cedat Ministerului Agriculturii și Domeniilor, îmbogățind cadrul arhitectural al vechiului centru cultural-administrativ.  Din 1948, în imobil au funcționat Inspectoratul Regional Piscicol Tulcea și Societatea de Stat „Compescaria” care au preluat atribuțiile Administrației Pescăriilor Statului de comercializare și industrializare a peștelui, iar mai târziu de Centrala Deltei Dunării.  Până de curând, în această frumoasă clădire era un club de noapte, însă în prezent locația este lipsită de activitate.

Prima atestare documentară a Cetății Aegyssus corespunde cu începutul procesului de integrare a Dobrogei în limitele statului roman. Ovidius menționează cucerirea orașului în anul 12 d.Hr. de către dacii nord-dunăreni și reocuparea sa de trupele romane. Conform poetului roman, Aegyssus era deja un oraș vechi (uetus urbs), apărat de ziduri puternice, situat pe malul Dunării, într-un loc înalt la care cu greu se putea ajunge.  În izvoarele antice târzii, numele orașului, probabil de origine celtică, apare în diferite forme: Egiso (Itinerarium Antonini 226, 2); Aegissos, respectiv Accisso (Notitia Dignitatum Or. 39, 8, 17; 34); Aϊγισσος (Hierocles, Synecdemos, 637, 14); Aϊγιστον (Procopius din Cesareea, De Aedificiis, 4, 7, 20); Egypsum (Geograful din Ravena IV, 5).  Materialele arheologice şi epigrafice de epocă romană evidențiază o populaţie cosmopolită, alcătuită din veterani, negustori, armatori, proprietari funciari. O stelă funerară descoperită pe strada Miron Costin atestă faptul că, la mijlocul secolului II d.Hr. oraşul deținea un teritoriu în care se aflau așezări de tip villae rusticae şi ferme rurale.  Aegyssus a fost mai presus de toate un important sediu de garnizoană pentru trupele care aveau misiunea de a apăra o regiune de frontieră a Imperiului Roman. Unități din legio V Macedonica și flota romană a Dunării (classis Flavia Moesica) aveau rolul de a apăra orașul.  În a doua jumătate a secolului al III-lea d.Hr., o ștampilă pe o tegulă menționează numele unei unități auxiliare – cohors II Flavia Brittonum. Mai târziu, în perioada romană târzie fortificaţia capătă un rol deosebit de important în sistemul defensiv al provinciei și devine sediul pedaturii inferioare a Legiunii I Iovia, dar și a unei unități de cavalerie (cuneus equitum armigerorum).  În secolul al VI-lea este sediul unei episcopii, după cum reiese din Notitia Episcopatum și figurează în lista lui Procopius din Caesareea printre cetăţile refăcute de împăratul Iustinian în Scythia. Multe din materialele arheologice descoperite în timpul cercetărilor organizate pe locul cetății antice, în Parcul Monumentul Independenței, se regăsesc în expoziția permanentă a Muzeului de Istorie și Arheologie, muzeu aflat fix lângă ruinele cetății. De neratat dacă ajungeți în acest loc.