De la Aegyssus la Tulcea - Scurt istoric

Tulcea este unul dintre cele mai vechi orașe atestate de pe teritoriul României. Încărcătura cultural-istorică este deosebit de valoroasă și se poate observa cu ochiul liber la fiecare colț de stradă, pe fațadele tuturor clădirilor de patrimoniu și la fiecare statuie realizată în cinstea celor care și-au lăsat amprenta în dezvoltarea urbei de-a lungul timpului. În acest articol vă invităm să parcurgem împreună un scurt istoric, pășind practic pe urmele de la Cetatea Aegyssus până la Municipiul Tulcea din prezent. Călătorie frumoasă să avem!

Teritoriul actual al orașului a fost locuit în trecut încă din preistorie. Urme din epoca neolitică, aparţinând culturii Gumelniţa, au fost descoperite la NV şi NE de oraş, respectiv pe dealul Taberei şi pe malul de sud al lacului Zaghen. Din sec. VII-VI î.Hr. datează orizontul hallstatian, căruia îi aparţin două aşezări situate pe dealul Taberei şi la SE de Colnicul Hora.

În partea de NE a municipiului Tulcea, la poalele promontoriului stâncos cu aspect de peninsulă, s-a format Oraşul Antic Aegyssus care a avut o evoluţie neîntreruptă cu începere din sec. VII-VI î.Hr. până în sec. VII d.Hr. Continuitatea de locuire de peste 14 secole în această aşezare a fost consecinţa comerţului de tranzit ce se desfăşura la gurile Dunării.

Primele informaţii scrise despre cetatea Aegyssus, considerată o vetus-urbs, le aflăm în două epistole ale lui Ovidiu, din anii 12 şi 15 d.Hr, din care cităm: „Aproape de malul Istrului se află o veche cetate cu două nume / La care cu greu se poate pătrunde din cauza întăriturilor şi locului în care este aşezată / Dacă este să dăm crezare locuitorilor ei / Caspyus-Aegyssos este cel care ar fi întemeiat-o şi ar fi numit-o după numele său…”.

Descoperirea unei stele funerare, la aproximativ 2,5 km SV de cetate, demonstrează faptul că oraşul deţinea în sec. II d.Hr. un teritoriu în care se aflau sate de tip roman (viei) şi ferme rurale (villae rusticae), fiind cen­trul unui pagus (comună cvasi-urbană). În a doua jumătate a secolului III d.Hr. a funcţionat aici cohorta a Il-a Flavia Brittonum. Iar în se­colul al V-lea Aegyssus este sediul unei unităţi de cavalerie şi reşedinţa comandantului militar al frontierei din Legio I Jovia.

În afara epistolelor lui Ovidiu, oraşul este menţionat şi în alte izvoare scrise, precum în lucrările: „De aedificis”, scrisă între 553-555 de Procopius, în care sunt amintite cetăţile reno­vate de Iustinian, „Notitia EpiscopatumC (sec. VIII d.Hr.) şi „De Thematibus” (sec. X).

Distrusă succesiv de pecenegi, uzi şi tătari, aşezarea se reface în sec. al XIV-lea pe o suprafaţă mai mare decât vechea zonă fortifi­cată, iar în secolul al XV-lea este ocupată de turci.

Cu numele de Tulcea, oraşul figurează pentru prima dată într-un registru vamal din anul 1514, apoi în defterele (registre) care deţineau evidenţa sarcinilor militare ce reveneau populaţiei musulmane colonizate din 1543 şi 1584. Tot cu numele de Tulcea, localitatea este menţionată de Paolo Giorgii, în 1595, iar în anul 1650 de către călătorul turc Evlya Celebi. Mai târziu, Dimitrie Cantemir în lucrarea „Descriptio Moldaviae”, descriind cetatea de la Isaccea, specifică faptul că aceasta se aseamănă cu cea de la Tulcea. Numele derivă, se pare, din cuvântul turcesc „tuia”, care înseamnă cărămidă, sau din celticul „tul” ce se traduce prin „fortăreaţă”, aşezarea fiind o lungă perioadă de timp un punct întărit.

Oraşul medieval s-a dezvoltat Ia poalele Dealului Monumentului, iar portul vechi se afla între două promontorii stâncoase, cele pe care se găseau Vechiul Far şi Portul Pescarilor, numit mai târziu vadul Sacagiilor. De la acest vad, Dunărea forma un liman spre sud până pe locul actualei biserici „Schimbarea la faţă” de pe strada Gavrilov Corneliu, liman străjuit de Dealul Mahmudiei și Dealul Babadagului. Strada Isaccei era încă acoperită de apele Dunării care, dincolo de dealurile Babadagului şi Comorofca, realiza încă un liman. Între primul liman Dunărean și lacul Zaghen se formase o peninsulă al cărei capăt de nord era stâncos, înalt şi abrupt, o adevărată fortificaţie naturală în apropierea portului. Astfel, oraşul s-a dezvoltat de-a lungul peninsulei care avea ca arteră prin­cipală strada Gloriei ce se ramifica la nord spre cetate şi spre port, iar la sud pe dealul unde se află strada Nicolae Bălcescu.

Despre aşezarea de la începutul secolului al XVIII-lea există câteva relatări. Mihail Bay şi Gaaspar Papai trimişi în delegaţie de către Fr. Rakoczi al II-lea la Hanul Tătarilor din Crimeea, în 1706, notează: „…această Tulcea este o cetate mică, zidită pe o stâncă pe malul Dunării şi păzeşte un braţ al Dunării, ca să nu poată trece corăbiile fără veste din Dunăre în Marea Neagră”.

Colecţionarul de monede La Mottraye, descrie astfel oraşul, după o călătorie în zonă, efectuată în 1711: „Lăsând la stânga drumul Isaccei, am trecut la Tulcea, sat aşezat pe o înălţime la poalele căreia este un mic fort cu şapte turnuri, chiar pe un braţ al Dunării, care înconjoară în această parte una din cele mai mari insule, formată de acest fluviu înainte de a se vărsa în Marea Neagră.” Aceste relatări fixează Tulcea, la acea dată, pe locul dinspre Dealul Monumentului.

Despre aşezare există informaţii şi în câteva acte domneşti ale domnitorului Moldovei, Moruzzi. De exemplu, în actul din 1778 se face referire la ordinul sultanului ca pârcălabii oraşului Galaţi să trimită cherestea la Tulcea, iar în cel din 1799 se face cunoscută porunca dom­nitorului de a fi exilat la Tulcea fiul poetului Ienăchiţă Văcărescu, Alecu Văcărescu, care moare în închisoarea de aici.

Confruntările militare ruso-turce, care au durat de la mijlocul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XlX-lea, au provocat mari distrugeri (anii 1771, 1773, 1750-1791, 1812 şi 1829), astfel că în acest interval de timp oraşul era sărăcit. După anul 1830, urmează o perioadă de repopulare şi refacere a localităţii, ca urmare a tratatului de la Adrianopol ce a determinat evacuarea populaţiei cuprinsă între Dunăre şi lacul Razim, pe linia Tulcea-Babadag.

Suprapopularea oraşului a avut con­secinţe asupra structurii urbanistice prin ruperea perimetrului şi mutarea centrului comercial. Acest lucru a fost favorizat şi de modificările de natură topografică şi anume de colmatarea trep­tată a celor două limane ale Dunării şi transfor­marea acestora în uscat, după lucrările de îndiguire a fluviului de către Comisia Europeană a Dunării, în preajma anului 1850.

Mai multe detalii despre perioada următoare și despre transformarea Tulcei într-un oraș cu adevărat cosmopolit vă invităm să aflați din acest articol.